a:

Pentru a determina dacă există condiții de stagflație în economia Statelor Unite, analistii iau în considerare în principal următorii indicatori: Indicele prețurilor de consum sau IPC; produsul intern brut sau PIB; și raportul privind salariile nonfarm sau NFP.

Stagflarea este un termen atribuit unui politician britanic care a folosit-o pentru a explica o situație în care o perioadă de creștere economică lentă și rate semnificative ale șomajului au însoțit o creștere a prețurilor globale, o condiție a stagnării economice și a inflației. O astfel de situație reprezintă un fel de sabie cu două tăișuri pentru factorii de decizie guvernamentali, deoarece politicile economice instituite pentru scăderea ratei șomajului pot crește adesea inflația. De asemenea, politicile menite să atenueze ratele inflației pot duce la creșterea șomajului.

Există două cauze specifice pe care economiștii le consideră că sunt responsabile pentru apariția stagflării. Una este reducerea capacității de producție din economie creată de un șoc de aprovizionare nedorit. Aceasta determină o creștere a prețurilor produselor și o scădere simultană a rentabilității. Descrierea celebră a lui Milton Friedman a acestui scenariu a fost că "prea mulți bani au urmărit prea puține bunuri. "O a doua cauză principală, așa cum a sugerat economiștii, este politica macroeconomică necorespunzătoare. De exemplu, un guvern creează stagnare prin reglementarea excesivă a piețelor, în timp ce Rezerva Federală permite rate ridicate ale creșterii ofertei de bani care conduc la inflație.

Deoarece definiția stagflării ca inflație ridicată, șomaj ridicat și creștere economică scăzută, cei trei indicatori economici importanți utilizați pentru a detecta posibile condiții de stagflație sunt cei trei principali indicatori pentru urmărirea inflației, a ocupării forței de muncă și a creșterii economice: raportul IPC, PIB și PNC. IPC este o metrică care măsoară media ponderată a prețului unui grup mare de bunuri și servicii de consum de bază. Acest instrument de măsurare este calculat lunar, trimestrial și anual și, în pofida controversei continue cu privire la acuratețea acestuia, rămâne principalul indicator utilizat pentru a evalua nivelurile actuale de inflație sau de deflație.

PIB-ul este valoarea în numerar a tuturor serviciilor și bunurilor produse în cadrul S.U. pe o anumită perioadă de timp; calculul PIB primar este cifra care arată PIB-ul pentru anul, însă cifrele sunt de asemenea trimise trimestrial. PIB este principalul indicator al stabilității economice globale a țării și al ratei actuale de creștere economică. În timp ce cifrele PIB care indică o încetinire a ritmului de creștere nu sunt niciodată binevenite, ele sunt considerate deosebit de alarmante atunci când astfel de cifre apar simultan cu indicii de creștere a ratei inflației.

Indicatorii finali folosiți pe scară largă ca indicatori ai stagflării sunt raportul de salarizare nefericit, care este raportul primar privind ocuparea forței de muncă din S.U.A., generat lunar, și un instrument cheie utilizat de către factorii de decizie economici și analiștii de piață. PNM reprezintă toți lucrătorii plătiți în S.U.A., cu excepția lucrătorilor agricoli și a celor angajați de guvern și organizațiile nonprofit. Piețele financiare sunt extrem de reactive la lansarea acestui raport, care provoacă de obicei volatilitate ridicată imediat după eliberarea sa. Forța corelației dintre piețe și raportul NFP dă credibilitate utilizării sale ca indicator economic principal.

O examinare a relației dintre acești trei factori arată modul în care un fel de efect de domino îi poate determina să se alinieze, creând stagflație, deoarece prețurile ridicate împiedică cheltuielile de consum; consumul redus duce la reducerea producției; iar reducerile producției au drept rezultat reduceri ale forței de muncă și o șomaj mai mare.