a:

Deși în 2002 s-au înregistrat multe progrese în convergența dintre standardele internaționale de raportare financiară (IFRS) și standardele contabile general acceptate (GAAP), există încă diferențe între aceste două seturi de standarde de contabilitate afectează calculul ratelor financiare cheie. În comparație cu GAAP, IFRS are reguli laxe privind recunoașterea veniturilor, care pot avea ca rezultat venituri mai mari, care afectează rentabilitatea și ratele de îndatorare. Spre deosebire de GAAP, IFRS permite valorificarea costurilor de dezvoltare, ceea ce afectează ratele de rentabilitate, rata de îndatorare și alți factori de eficiență. Standardul IFRS permite doar metoda de inventariere a valorii primului în primul rând, în timp ce GAAP permite atât ultimul în primul rând, cât și primul în primul rând, ceea ce determină ratele de profitabilitate mai ridicate și ratele scăzute ale cifrei de afaceri în conformitate cu IFRS. Standardele GAAP au reguli specifice bazate pe numere pentru capitalizarea contractelor de leasing, în timp ce IFRS nu are ca rezultat diferențe în rentabilitate și rapoarte de îndatorare.

În comparație cu GAAP, IFRS le permite companiilor să recunoască veniturile mai devreme, chiar dacă o eventuală situație este asociată cu o parte a veniturilor. Standardul GAAP interzice în mod specific recunoașterea veniturilor contingente și cere companiilor să-l amâne până la rezolvarea situației de urgență. Un exemplu de venit contingent este un aranjament în care o taxă, încasată de un agent de fotbal, este anulată dacă jucătorul de fotbal își încalcă contractul cu o echipă de fotbal. În conformitate cu IFRS, rezultatul recunoașterii veniturilor anterioare este creșterea veniturilor, creșterea ratelor de rentabilitate (rentabilitatea investiției, rentabilitatea activelor, rentabilitatea capitalului propriu) și raportul de îndatorare mai mic.

GAAP impune ca toate costurile asociate cu dezvoltarea produselor să fie recunoscute imediat drept cheltuieli. IFRS permite capitalizarea costurilor de dezvoltare în anumite condiții. De exemplu, cheltuielile de laborator ale unei companii de droguri în dezvoltarea unui medicament pot fi capitalizate în bilanțul IFRS. Valorificarea costurilor de dezvoltare în conformitate cu IFRS are ca rezultat scăderea cheltuielilor comparativ cu GAAP, ceea ce duce la creșterea veniturilor, la creșterea ratelor de rentabilitate, la un raport mai mic al prudenței și la un raport al cifrei de afaceri mai reduse.

În conformitate cu GAAP, societățile pot alege fie metoda LIFO, fie metoda FIFO pentru a-și evalua inventarul, în timp ce IFRS interzice în mod specific utilizarea LIFO și permite doar FIFO. Într-un mediu economic cu costuri în creștere, metoda LIFO generează costuri mai ridicate ale mărfurilor vândute, profituri mai reduse și sold conjunctural al stocurilor. Companiile care utilizează FIFO în conformitate cu IFRS au rate de rentabilitate mai reduse, un raport mai ridicat al efectului de levier și un raport al cifrei de afaceri mai mare față de companiile care respectă principiile GAAP și utilizează LIFO.

GAAP prevede criterii specifice bazate pe numere pentru companii pentru a determina dacă un anumit contract de leasing este clasificat drept operațional sau capital. Operațiunile de leasing operațional sunt pasive din afara bilanțului și nu sunt înregistrate în situațiile financiare ale societății, în timp ce contractele de leasing de capital sunt capitalizate și afectează atât activul, cât și pasivele bilanțului societății. GAAP impune un contract de leasing cu un termen egal cu cel puțin 75% din durata de viață utilă economică a unui activ care trebuie clasificat drept capital. De asemenea, GAAP impune capitalizarea contractelor de leasing în cazul în care valoarea actualizată a plăților minime de leasing este egală cu cel puțin 90% din valoarea justă a activului închiriat. IFRS, pe de altă parte, nu are astfel de praguri specifice.

O diferență în clasificarea leasingului poate avea ca rezultat o rată mai mare a efectului de levier, o rentabilitate mai redusă a activelor și o marjă de profit mai mare în cazul în care leasingul este clasificat ca funcționând conform IFRS, spre deosebire de leasingul de capital în conformitate cu GAAP.