Investițiile pe piețele financiare pot prezenta riscuri semnificative și efecte adverse pe termen lung. Teoria portofoliilor moderne (MPT) evaluează randamentul maxim așteptat al portofoliului pentru o anumită sumă de risc de portofoliu. În cadrul MPT, un portofoliu optim este construit pe baza alocării, diversificării și reechilibrării activelor. Alocarea de active, coroborată cu diversificarea, este strategia de împărțire a unui portofoliu între diferite clase de active. Optimizarea diversificării presupune menținerea mai multor instrumente care nu sunt corelate pozitiv.

În timp ce diversificarea și alocarea activelor pot îmbunătăți randamentul, riscurile sistematice și nesistematice sunt inerente investiției. Frontiera eficientă face tot ce este mai bun pentru a minimiza expunerea unui investitor la un astfel de risc. Prezentat de Harry Markowitz în 1952, conceptul identifică un nivel optim de diversificare și alocare a activelor, având în vedere riscurile intrinseci ale unui portofoliu. Împreună cu frontiera eficientă, pot fi utilizate măsuri și metode statistice, inclusiv Value at Risk (VaR) și modelul de stabilire a prețurilor activelor de capital (CAPM) pentru măsurarea riscului.

Alpha și Beta

În ceea ce privește cuantificarea valorii și riscului, două instrumente statistice, alpha și beta, sunt utile pentru investitori. Ambele rapoarte de risc sunt utilizate în MPT și sunt concepute pentru a determina profilul de risc / recompensă al titlurilor de valoare investiționale.

Alpha măsoară performanța unui portofoliu de investiții și îl compară cu un indice de referință, cum ar fi S & P 500. Diferența dintre rentabilitatea unui portofoliu și valoarea de referință este denumită alfa. Un alfa pozitiv de 1 înseamnă că portofoliul a depășit nivelul de referință cu 1%; de asemenea, un alfa negativ indică o performanță insuficientă a unei investiții.

Beta măsoară volatilitatea unui portofoliu în comparație cu un indice de referință. Măsura statistică beta este utilizată în CAPM, care utilizează riscul și rentabilitatea la un activ. Spre deosebire de alfa, beta surprinde mișcările și leagările în prețurile activelor. O beta mai mare decât 1 indică o volatilitate mai mare, în timp ce un beta sub 1 înseamnă că securitatea va fi mai stabilă. De exemplu, Apple (AAPL AAPLApple Inc174. 25 + 1. 01% Creat cu Highstock 4. 2. 6 ) beta coeficient. 93 reprezintă o investiție mai sigură decât American Express (AXP AXPAmerican Express Co96, 29-0.15% creată cu Highstock 4. 2. 6 1. 13. Un consilier financiar sau manager de fonduri va evita investițiile de înaltă alfa și beta pentru clienții cu riscuri.

R-pătrat

În statistici, R-pătrat reprezintă o componentă notabilă a analizei de regresie. Coeficientul R reprezintă corelația între două variabile: în scopuri investiționale, R-pătrat măsoară mișcarea explicită a unui fond sau a unei valori de securitate în raport cu un indicator de referință.Un nivel înalt al R-pătrat arată că performanța portofoliului este în concordanță cu indicele. Consilierii financiari pot folosi R-squared în tandem cu beta pentru a oferi investitorilor o imagine completă a performanței activelor.

Deviația standard

Prin definiție, abaterea standard este o procedură statistică utilizată pentru a cuantifica orice variație a randamentului mediu al unui set de date. În finanțe, deviația standard utilizează randamentul unei investiții pentru a măsura volatilitatea investiției. Măsura diferă ușor de beta deoarece compară volatilitatea cu randamentul istoric al securității și nu cu un indice de referință. Deviația standard și alți indicatori tehnici insistă asupra faptului că istoria tinde să se repete. Devierile standard ridicate indică volatilitatea, iar deviațiile standard mai scăzute sunt asociate cu active stabile.

Sharpe Ratio

Unul dintre cele mai populare instrumente în analiza financiară, Sharpe Ratio reprezintă măsurarea rentabilității așteptate a unei investiții în raport cu volatilitatea acesteia. Raportul Sharpe măsoară rentabilitatea medie mai mare decât rata fără riscuri pe unitate de incertitudine pentru a determina cât de mult poate să primească un investitor cu volatilitatea adăugată a activelor mai riscante. Un raport de 1 sau mai mare este considerat a avea un risc mai mare pentru a recompensa compromisul. De exemplu, rata Sharpe pentru stocurile mari de pe piață va depăși inițial obligațiuni mai sigure; cu toate acestea, pe termen lung, un portofoliu de obligațiuni va depăși în mod inevitabil stocurile.

Frontiera eficientă

Frontierele eficiente derivă din analiza medie a varianței, care încearcă să creeze opțiuni de investiții mai eficiente. Investitorul tipic preferă randamente ridicate așteptate, cu variații reduse. Frontiera eficientă este construită în consecință, utilizând un set de portofolii optime care oferă cea mai mare rentabilitate așteptată pentru un anumit nivel de risc. Portofoliile de sub curba de frontieră sunt considerate sub-optime, în timp ce cele de mai sus sunt considerate imposibil de atins. Alegerea optimă în ceea ce privește abordarea eficientă la frontieră are loc atunci când linia dreaptă a activelor fără risc se află tangentă la frontiera activă cu risc.

Modelul de stabilire a prețurilor pentru activele de capital

CAPM este o teorie de echilibru bazată pe relația dintre risc și rentabilitatea așteptată. Teoria ajută investitorii să măsoare riscul și rentabilitatea așteptată a unei investiții pentru a preța în mod corespunzător activul. În special, investitorii trebuie compensați pentru valoarea în timp a banilor și a riscului. Rata fără risc, de obicei o obligațiune de trezorerie sau un indice bursier, reprezintă valoarea în timp a banilor pentru plasarea banilor în orice investiție. Pur și simplu, rentabilitatea medie a unei garanții ar trebui să fie legată în mod linear de coeficientul său beta - aceasta arată că investițiile mai riscante câștigă o primă peste rata de referință. În urma unui cadru de risc-recompensă, randamentul așteptat, în cadrul unui model CAPM, va fi mai mare atunci când investitorul prezintă riscuri mai mari.

Value-at-Risk

Abordarea Value-at-Risk (VaR) pentru gestionarea portofoliului este o modalitate simplă de a măsura riscul.VaR măsoară pierderea maximă care nu poate fi depășită la un nivel de încredere dat. Calculate pe baza perioadei de timp, a nivelului de încredere și a valorii pierderilor prestabilite, statisticile VaR oferă investitorilor analiza scenariilor cele mai grave. Dacă o investiție are o valoare VaR de 5%, investitorul se confruntă cu o șansă de 5% de a pierde întreaga investiție într-o anumită lună. Metodologia VaR nu este cea mai cuprinzătoare măsură a riscului; totuși, datorită abordării sale simpliste, aceasta rămâne una dintre cele mai populare măsuri de gestionare a portofoliului.

Linia de fund

Investiția pe piețele financiare este inerent riscantă. Multe persoane folosesc consilieri financiari și administratori de avere pentru a spori randamentul și pentru a reduce riscul investițiilor. Acești profesioniști financiari folosesc măsuri statistice și modele de risc / recompensare pentru a diferenția activele volatile de cele stabile. Teoria portofoliilor moderne utilizează cinci indicatori statistici - alfa, beta, deviația standard, R-squared și Sharpe Ratio - pentru a face acest lucru. De asemenea, modelul de stabilire a prețurilor activelor de capital și valoarea la risc sunt utilizate pe scară largă pentru a măsura riscul de a recompensa tranzacțiile cu active și portofolii.