a:

Teoria jocurilor este știința strategiei în situații care implică mai mult de un actor. Acestea pot include jocuri reale, bătălii militare, interacțiuni de afaceri sau economie managerială. Potrivit teoriei jocurilor, strategia potrivită pentru un individ ar putea fi aceeași indiferent de modul în care acționează ceilalți jucători. Aceasta este strategia dominantă. Pe de altă parte, echilibrul Nash nu descrie o strategie la fel de mult ca o stază de înțelegere; fiecare jucător înțelege strategiile optime ale celuilalt jucător și le ia în considerare atunci când își optimizează propria strategie.

Privire de ansamblu asupra echilibrului Nash

Echilibrul Nash este numit după John Forbes Nash, care a scris un articol de o pagină în 1950 (și o urmărire în 1951) descriind o stare stabilă echilibru într-o situație în mai multe persoane în care nici un participant nu câștigă printr-o schimbare în strategia sa, atâta timp cât ceilalți participanți rămân neschimbați.

Cel mai cunoscut exemplu al echilibrului Nash este dilema prizonierului. În dilema prizonierului, doi criminali sunt capturați și interogați separat. Chiar dacă fiecare ar fi cel mai bine dacă nu cooperează cu poliția, fiecare se așteaptă ca celălalt criminal să se mărturisească și să ajungă la o înțelegere. Astfel, există un conflict între raționalitatea grupului și raționalitatea individuală, iar fiecare criminal este de natură să știe pe celălalt.

Acest exemplu a cauzat o anumită confuzie cu privire la echilibrul Nash. Teoria nu este folosită exclusiv pentru situațiile în care există o parte defectuoasă; echilibrul Nash poate exista acolo unde toți membrii unui grup cooperează sau unde nici unul nu. De fapt, multe jocuri pot avea mai multe echilibre Nash.

Privire de ansamblu asupra soluțiilor dominante de strategie

Este posibil ca o soluție strategică dominantă să fie și în echilibrul Nash, deși principiile fundamentale ale unei strategii dominante fac analiza Nash oarecum inutilă. Cu alte cuvinte, stimulentele pentru costuri și beneficii nu se modifică pe baza altor actori.

În strategia dominantă, cea mai bună strategie a fiecărui jucător nu este afectată de acțiunile altor jucători. Aceasta face ca ipoteza critică a echilibrului Nash - că fiecare actor cunoaște strategia optimă a celorlalți actori - posibilă, dar aproape inutilă.