a:

Din punct de vedere istoric, economiile de comandă nu dispun de luxul surplusului de producție; lipsa cronică este norma. De asemenea, nu au fost nevoiți să se ocupe de șomaj, deoarece participarea la forța de muncă este obligată de stat; lucrătorii nu au opțiunea de a nu lucra.

Inima problemei cu economiile de comandă este o distribuție ineficientă a resurselor, inclusiv forța de muncă. Cineva trebuie să determine cât de mult va fi de fier, cât de mult va fi oțelul, câtă bază de drumuri, cât de multe computere să se adune, cât de mult grâu va fi plantat și milioane de alte decizii. Mai important, distribuția trebuie planificată rațional în funcție de disponibilitatea și necesitatea viitoare a fiecărei resurse.

AD:

Distribuția resurselor într-o economie de comandă

Fiecare economie are nevoie de un mecanism de distribuire a resurselor și de planificare a producției viitoare. Într-o economie de comandă socialistă, statul controlează mijloacele de producție, ceea ce înseamnă că distribuția resurselor nu este determinată de proprietarii concurenți; bunurile devin în esență transferuri interne.

Într-un sistem fără piețe libere - unde prețurile sunt descoperite prin oferte competitive între producători și consumatori - planificatorul socialist nu are suficiente informații relevante pentru a face aceste determinări. Alocarea într-un astfel de mediu este arbitrară și haotică.

Această ineficiență ar putea conduce la surplusuri în zonele în care s-au alocat prea multe resurse (și lipsuri grave în alte domenii), dar un exces general de producție este puțin probabil, dacă nu chiar imposibil.

Luați în considerare o problemă simplă, cum ar fi producerea unghiilor. Planificatorul socialist nu începe cu prețurile de pe piață, astfel încât nu poate cunoaște relația dintre valorile diferite ale resurselor. Cu toate acestea, el trebuie să decidă ce metale să folosească pentru unghiile sale. Trebuie să decidă câte unghiuri are nevoie și în ce mărimi. De asemenea, el trebuie să decidă care dintre procesele de producție vor fi cele mai eficiente, centrele de distribuție care vor aduce materii prime și care vor expedia mărfuri finite.

Problema planificării centrale este detaliată într-un articol scris de Ludwig von Mises în 1920, "Calculul Economic în Comunitatea Socialistă". El susține că, fără piețe libere, nu apare un mecanism rațional de stabilire a prețurilor; fără un mecanism de stabilire a prețurilor, calculul economic este imposibil.

Producția excedentară ca o greșeală

Din zilele lui Adam Smith, economiștii și figurile publice au dezbătut problema supraproducției (și a subconsumului, corolarul ei). Aceste probleme au fost rezolvate în mare parte de economistul din secolul al XIX-lea, Jean-Baptiste Say, care a demonstrat că supraproducția generală este imposibilă atunci când există un mecanism de prețuri.

Pentru a vedea în mod clar principiul legii lui Say, imaginați-vă o economie cu următoarele bunuri: nucă de cocos, costume de mînă și pește. Dintr-o dată, aprovizionarea cu pește triplă. Aceasta nu înseamnă că economia va fi copleșită de bunuri, muncitorii vor deveni cu disperare săraci sau că producția va înceta să fie profitabilă.

În schimb, puterea de cumpărare a peștilor (în comparație cu costumele și nuca de cocos) va scădea. Prețul peștelui scade; unele resurse de muncă ar putea fi eliberate și trecerea la producția de jumătate și de nucă de cocos. Nivelul general de trai va crește, chiar dacă alocarea resurselor de muncă pare diferită.

Angajarea completă ca capăt

Este posibilă eradicarea șomajului prin înmânarea fiecărei lopate și instruirea acestora (sub amenințarea cu închisoarea) de a sătura găuri. Aici, ocuparea deplină a forței de muncă ar fi dezastruoasă din punct de vedere economic.

Este clar că șomajul (per se) nu este problema. Munca trebuie să fie productivă, ceea ce necesită o mișcare liberă acolo unde este cea mai utilă.