a:

Fallația costului scufundării este teoria că continuarea plasării banilor într-un proiect sau altă investiție care nu funcționează merită din cauza cheltuielilor deja cheltuite pentru această investiție. Aceasta este o problemă deoarece fiecare injecție de capital sau bani de investiții ar trebui să fie judecată în funcție de randamentele probabile ale acelor bani, nu pe costurile acumulate anterior care ar putea fi deja pierdute.

Multe companii, inclusiv unele care ar trebui să știe mai bine, fac costuri scufundate, dar unele greșeli se repetă mereu. Un exemplu important este atunci când companiile care au investit în cercetare sau dezvoltare pe termen lung continuă să aducă produse pe piață în ciuda faptului că au devenit depășite. Acest lucru se întâmplă frecvent în industria de software, în special în rândul companiilor de jocuri, și, adesea, rezultă că produsele sărace și nemodificate se grăbesc să comercializeze și să afecteze reputația companiilor în rândul consumatorilor.

În mod similar, multe companii au pus prea mult accentul pe costurile de recrutare atunci când au decis să păstreze personalul. Personalul care nu funcționează în mod adecvat ar trebui eliminat dacă nu poate fi recalificat sau încurajat să efectueze altfel, indiferent de costurile implicate în recrutarea sau pregătirea inițială.

Orice decizie care este influențată în mod nejustificat de gândul de bani care a fost deja cheltuită sau este altfel nerecuperabilă este probabil să fie defectuoasă. Singura întrebare ar trebui să fie aceea de a reveni la viitoarele bani vărsate în decizia respectivă. Acest lucru duce deseori la decizii mai sensibile, cum ar fi concentrarea pe produse mai noi sau angajarea și formarea unui personal mai eficient. De asemenea, poate duce la decizii de investiții mai bune, permițând investitorilor să rămână detașați emoțional de performanța stocului.