Ca tehnică de afaceri, integrarea verticală a apărut pentru prima dată în secolul al XIX-lea. A fost un termen inventat de Andrew Carnegie pentru a descrie structura companiei sale, U.S Steel. A cumpărat aproape fiecare aspect al lanțului de aprovizionare și de distribuție pe care compania sa bazat. Motivul principal a fost acela de a asigura o livrare consecventă a materialelor și a distribuției și un cost total mai mic de a face afaceri. Aceste motive rămân atractive pentru companiile care se îmbogățesc astăzi, iar unul dintre motivele principale pe care o companie o va integra în mod vertical cu un furnizor este de a gestiona costurile tranzacțiilor.
Microeconomici au remarcat că forțele pieței simple de cerere și cerere nu sunt singurul factor care influențează prețurile tranzacțiilor. La fel de important ca și forțele pieței este echilibrul puterii dintre cumpărători și vânzători. Acest echilibru al puterii este constant în flux, ceea ce duce la imprevizibilitatea prețurilor. Acest lucru este valabil în special atunci când există un volum mare de tranzacții între două companii. Aceste tranzacții frecvente oferă mai multe oportunități pentru negociere și exploatare. Dacă o companie exploatează celălalt și crește costurile de tranzacție, atunci integrarea pe verticală ar putea elimina problema și ar putea reduce costurile tranzacției. Cu ambele companii care acționează ca o singură entitate, prețurile vor fi stabilite la o rată convenită și ne-negociabilă.
Un alt exemplu în care balanța puterii dintre cumpărător și vânzător poate avea un impact considerabil asupra costurilor tranzacției este cea în care există un singur cumpărător și un vânzător pe o anumită piață. Într-un astfel de caz, societățile se află în întreținere reciprocă, ceea ce poate conduce la negociere excesivă și, prin urmare, la costuri mai mari ale tranzacțiilor. Din nou, integrarea verticală ar reduce această imprevizibilitate și ar reduce costurile de tranzacție. Acest lucru este adesea cazul companiilor de automobile, care sunt în mod special predispuse la o integrare verticală cu furnizorii.
În ciuda avantajelor integrării verticale, unii cumpărători și vânzători aleg să-și formeze relații strânse și să elaboreze contracte pe termen lung. Această strategie, deosebit de populară în Japonia, elimină incertitudinea în ceea ce privește costurile tranzacțiilor și evită problemele asociate integrării verticale. Cu toate acestea, unele companii vor considera integrarea verticală drept o opțiune mai bună, deoarece formularea vagă sau lacunele din prevederile unui contract pot duce la exploatarea unei părți. Acest lucru este deosebit de obișnuit în industriile în mișcare rapidă, cum ar fi tehnologia. În astfel de cazuri, integrarea pe verticală poate fi singura metodă sigură de asigurare a unor costuri consecvente și scăzute ale tranzacțiilor.
Integrarea verticală este o modalitate de a asigura costuri reduse ale tranzacțiilor, însă această alegere poate avea ca rezultat și alte costuri financiare.De exemplu, costurile manageriale vor crește în mod inevitabil, pe măsură ce o companie devine mai complicată. Prin urmare, este important să se cântărească reducerea costurilor tranzacției față de alte implicații financiare înainte de a alege opțiunea de integrare verticală.