a:

Teoria echivalenței Ricardian prevede că cheltuielile cu deficit public nu vor spori cererea agregată deoarece consumatorii și întreprinderile vor prezice creșteri fiscale viitoare sau creșterea inflației pentru a finanța deficitul. Aceste temeri contribuie la creșterea ratei de economisire în rândul participanților economici, ceea ce contracarează orice creștere a cererii actuale de bunuri și servicii. Teoria, formulată de economistul David Ricardo din secolul al XIX-lea, este considerată un contraargument împotriva corecțiilor de stimulare fiscală keynesiene. Echivalența ricardiană este controversată în rândul economiștilor și factorilor de decizie politică.

În perioada 1974-1989, economistul Harvard, Robert J. Barro, a oferit o serie de argumente conceptuale și empirice pentru ceea ce Ricardo numea "speculații ezitante" în fața creșterii datorie publica. Ca răspuns la criticii care au sugerat că echivalența Ricardiană ar putea exista teoretic doar pe termen scurt, Barro a afirmat că preocupările legate de impozitare și economii există pe termen lung, deoarece familiile încearcă să transfere averea către generația următoare (efectul dinastiei). Barro a concluzionat că nu va exista probabil un impact de ordin primar al cheltuielilor cu deficitul public asupra ratei reale a dobânzii sau a investiției private nete.

Argumentele împotriva echivalenței Ricardiană

Mulți economiști keynesieni și post-keynesieni, cum ar fi Paul Krugman, au subliniat câteva defecte potențiale cu echivalența Ricardiană. Ei susțin că teoria nu ia în considerare eventualele efecte multiplicatoare potențiale din partea cheltuielilor publice. Teoria presupune, de asemenea, că indivizii nu au constrângeri de lichiditate și că au suficientă cunoștință despre acțiunile guvernului pentru a anticipa corect creșterile viitoare ale impozitelor sau ale inflației.

Economiștii austrieci susțin că echivalența Ricardiană implică o omogenitate nerealistă între guverne și indivizi. Cu alte cuvinte, echivalența Ricardiană este valabilă pentru datoria personală, dar nu neapărat pentru datoria publică. Singura modalitate în care echivalența Ricardiană se potrivește cheltuielilor publice este dacă viitoarele datorii fiscale sunt în prezent alocate acelorași persoane care altfel ar putea crește cheltuielile în prezent.